Se întâmplă tot mai des să auzim la știri de atacuri ale urșilor. Motivele pot fi multe și complexe, așa că nu e cazul să mă apuc să disec acest subiect pe de-a-ntregul. Aici este responsabilitatea autorităților, a celor ce dispun de mijloacele necesare, ce au acces la date și statistici de tot felul. Nu am cunoștință că aceste cazuri ar ajunge documentate temeinic, pentru a putea fi trase niște concluzii mai generale, cât mai ancorate în realitate, astfel că de cele mai multe ori nu rămânem decât cu niște știri seci, prezentate de-o manieră senzaționalisto-panicardă și cam atât. În cele ce urmează eu mă voi limita la ce se poate face pentru a reduce considerabil șansele ca așa ceva să se întâmple, la ce putem face noi, în calitate de drumeți, în acest sens (făcând aici uz de ce am învățat despre urși în decursul anilor).
Un pic despre teama mea de urs
Simt nevoia să mărturisesc faptul că eu am fost o bună bucată de vreme un fricos și jumătate când a venit vorba de urs. Cât era ziua de lungă nu aveam nici cea mai mică problemă, dar odată cu lăsarea noptii, când urmă să mă retrag în cort, către sacul de dormit, lucrurile începeau să se schimbe. Odată instalat întunericul, pur și simplu ajungeam să nu mă mai simt în siguranță, despărțit fiind de mediul exterior doar de-o simplă pânză. Fiind vorba de cort, la neliniștea asta contribuia, desigur, și faptul că nu aveam posibilitatea de a vedea în jur, de a nu putea verifica ce-i cu sunetele acelea pe care se întâmplă să le mai auzim pe timpul nopții în mijlocul pădurii și care, foarte liniște fiind, ajung la noi și amplificate cât se poate de serios, făcând-ne imaginația să zburde. Deși eram conștient de faptul că temerile mele erau doar parțial justificate, sau mai degrabă nejustificate, eșuam în a mă relaxa îndeajuns încât să fac experiențele cu nopți petrecute la cort unele cu adevărat memorabile. Chiar așa, mi se pare interesant de deslușit unde se termină frica obiectivă, cu temei și unde începe cu adevărat teama irațională, lucru mai ușor de zis decât de făcut când vine vorba de urs. În cazul meu era clar o mare componentă irațională, așa că eram nevoit să lupt mai mereu cu un urs imaginar, care dădea adesea roată cortului.
Dar nopțile în pădure au în ele ceva aproape magic (poate că-i o reminiscență provenită din vremuri ancestrale, ce se manifestă mai acut la unii), așa că de fiecare dată când ajungeam să fac asta, tot sfârseam prin a considera că a meritat tot efortul, chiar și cu prețul celor câteva ore bune nedormite. Una peste alta, anii au trecut, experiențele de acest fel s-au tot înmulțit – absolut toate pe un făgaș normal, fără urmări neplăcute -, așa că “butonul acela de panică” a ajuns tot mai puțin apăsat odată cu trecerea timpului, iar la asta a contribuit, mai mult ca sigur, și faptul că am început să îmi iau unele măsuri de prevenție și de…liniștire, să spunem. Dar să le luăm pe rând.
Fă-ți simțită prezența
În principiu, să vezi un urs ar trebui să fie o experiență cât se poate de pozitivă, care să dea și mai mult farmec unei ture pe cărări de munte. Foarte mulți își doresc asta și au aparatul foto pregătit pentru o astfel de eventualitate. Dar contextul face diferența, pentru că una e să vezi un urs de la distanță sigură, altă e să-l vezi foarte de aproape. Pe timpul zilei, dacă zona pe unde umbli nu oferă mai deloc vizibilitate (desiș, boscheți, zmeuriș), este important să-ți faci simțită prezența dacă vrei să eviți o întâlnire mai puțin fericită. Dacă nu cumva ești într-o tură solitară, cel mai probabil faci oricum asta, măcar într-o anumită măsură, purtând discuții cu cine se întâmplă să te însoțească. Așadar, când ești singur șansele de a da nas în nas cu ursul cresc tocmai din acest considerent (poate că e cazul să-ti exersezi abilitățile muzicale în unele zone, dacă ieși singur). O întâlnire față în față (sau de prea aproape) este de evitat pentru că ursul, luat prin surprindere fiind, poate reacționa agresiv. Pentru asta nu-i neapărat nevoie să facem super multă gălăgie, să părem foarte vocali și astfel să fim percepuți ca agresivi (deși în unele locuri, cum ar fi în preajma apelor curgătoare, trebuie ceva mai mult zgomot). Nu vrem nici să deranjăm în mod nejustificat fauna. Poate ne dorim să vedem o ciuta, un mistreț sau orice altă vietate sperioasă, dacă tot ieșim în natură. Pur și simplu să ni se audă vocea ar trebui (de cele mai multe ori) să fie suficient. Apropo de făcut zgomot: există și unele clopoțele menite a ține ursul la distanță, care se atașează de rucsac și care vin prevăzute cu magnet pentru anularea zgomotului produs pentru atunci când chiar nu avem chef să ne zdrăngăne ceva în cap. Căutare pe net după: “Colghan’s bear bell”, dacă încă n-ați văzut așa ceva până acum. Greu de spus dacă chiar au vreo utilitate. Dar este posibil să fie mai bune decât nimic. Din ce am citit, cei de la US. Național Park Service nu le recomandă, de exemplu, în ideea că un urs aude clopoțelul abia când este foarte aproape.
Nu m-ar mira să mai existe încă persoane care cred că ursul, în calitatea sa de prădător de talie mare, fioros și cu gheare lungi, are în meniul său și oameni. Nu, ursul nu atacă omul pentru a-și satisface și diversifica poftele culinare, nu manifestă în preajma omului instincte de prădător sau altceva de acest fel, acesta știindu-și foarte bine locul în lanțul trofic, ci de cele mai multe ori atacă doar dacă se întâmplă să se simtă încolțit și amenințat (și atunci totul devine un care pe care, cu avantajul de partea ursului, firește). Dacă avem de-a face cu o ursoaică cu pui, cu atât mai mult putem fi percepuți că o amenințare, ursoaicele fiind foarte protectoare cu puii lor, deci grijă mare să păstrăm distanță. În rest, în majoritatea întâlnirilor ursul ar trebui să se retragă (sau macar să-și vadă liniștiți de treabă), unii părând la fel de speriați de o întâlnire cu noi pe cât suntem și noi speriați de ei, iar un urs sănătos, cu instinctele nealterate, ar trebui să o rupă la fugă din calea noastră în mare parte din întâlniri, câtă vreme are unde să se retragă și nu este surprins de aproape.
De urs nu se fuge
Prima regulă de care auzim când avem de-a face cu întâlniri cu ursul este să nu fugim. Deci de urs nu se fuge, ni se tot spune, pentru că, dacă chiar se întâmplă să se ia după noi (se spune că fugind putem activa nevoia acestuia de a se lua după noi, deci hai să admitem că putem trezi și noi în el instincte de prădător în anumite cirsumstante), va fi iar în mare avantaj, ursul alergând chiar mai repede decât un cal pe distanțe scurte, adică undeva la 55km/h, chiar dacă pare a fi foarte greoi în mișcări. Îmi vine în minte întâmplarea aceea cu schiorul alergat pe pârtie de un urs care părea cât se poate de inofensiv inițial (chiar jucăuș) și care, odată pus în mișcare schiorul, pentru a îndepărta ursul de grupul cu care era, imediat s-a pornit și ursul după el. E o filmare care merită văzută, dacă n-ați făcut-o deja. Dacă se întâmplă totuși ca ursul să pară interesat de noi, să caute să se apropie, recomandarea ar fi să ne retragem ușor, să-i vorbim pe o voce calmă (atât pentru a-i semnala că nu trebuie să fim percepuți ca agresivi, cât și pentru a ne calma pe noi înșine) și să lăsăm ceva în urmă, cum ar fi rucsacul sau o altă piesă de echipament, în ideea că acel urs se va opri să le inspecteze, mai ales dacă se întamplă să avem și mancare acolo, lăsându-ne astfel timp suficient pentru a ne retrage. Altii, din contra, spun ca rucsacul nu trebuie niciodată lăsat, pentru că acesta (mai ales daca este dintr-acela de backpacking, mai mare), în cazul unui atac, se poate dovedi deosebit de util în a ne proteja spatele de eventuale leziuni. Ni se mai spune că poți face pe mortul dacă situația se înrăutățește. Dacă treaba asta funcționează – și mă gândesc că ar trebui să funcționeze măcar în ideea că astfel limităm leziunile în cazul unui atac – e pentru că astfel îi transmitem ursului că a câștigat, că noi nu mai reprezentăm nici un fel de pericol pentru el. Cum nu constituim o pradă pentru ei, cel mai probabil ar trebui să fim lăsăți în pace după un timp. Nu știu cum aș putea aplică vreodată treaba asta în mod conștient. Poate doar ca mecanism natural, de freeze, de înghețare totală de spaimă. Dacă ai teribilul ghinion de a ajunge în situația asta și, printr-un miracol, te mai poți gândi la ce ai de făcut în continuare, recomandarea ar fi să stai pe burtă și cu mâinile la ceafă, pentru a proteja zona cervicală. Din cunoștințele mele, diferit se procedează doar în privința urșilor negri, care s-ar putea gândi la noi și ca la o masă și față de care se recomandă să părem cât mai impunători și să luptăm cu toate mijloacele, nicidecum să ne aruncăm la pământ, în ideea că astfel vom fi lăsăți în pace. Dar cum noi nu avem astfel de urși în țară, chiar n-o să insist pe subiect. Dar și mai bine, pentru a nu ajunge în situația de a testa metoda aruncatului pe jos cu mâinile la ceafă, roagă-te să fi adus cu tine:
Spray-ul pentru urs
Pentru confortul psihic și pentru evitarea situațiilor cu adevărat nefericite, există spray-uri speciale pentru urși, care vin într-un recipient destul de mare, prevăzut cu siguranță și care, cel puțin la unele modele mai deștepte, ar trebui să arunce jetul undeva la 8m în condiții ideale, fără vânt din față. Sunt pe bază de capsaicină, un extract din ardei iute (nu au nimic de-a face cu piperul) și au o concentrație de “2.0% Major Capsaicinoids”. Toată ideea din spatele celor pentru urs este distanța la care se propagă acel nor, sau jet. Tub mare sub presiune mare = distanță mare. Aceste spray-uri au de regulă o durata de viață nu foarte lungă (undeva la 3-4 ani de la data fabricației), pentru că în timp, mai ales odată expuse la căldură, pierd din presiune și astfel distanta scade semnificativ, făcând aproape inutil spray-ul. Eu iau unul după mine doar pentru că îmi oferă un sentiment de siguranță în nopțile pentrecute la cort, reușind astfel să mă odihnesc mai bine. Altfel, nu știu dacă m-aș fi obosit, obsedat fiind să am rucsacul cât mai ușor (au undeva la 250g/bucată). Ideea e să șții și să-l folosești, pentru că la o apăsare prelungă funcționează undeva la 7+ secunde înainte de a se goli tot conținutul. În US și Canada există și tuburi doar cu gaz presurizat și colorant, deci fără substanță activă, mai ieftine, destinate strict practicii. Practica asta este menită să formeze reflexul și să te familiarizeze cu propagarea jetului în diferite condiții de utilizare. Statistic vorbind, aceste spray-uri sunt chiar mai eficiente în a te apăra de urs decât o armă de foc. De asemenea, este important să-l tii într-un loc foarte accesibil, în caz că ai de-a face cu un atac-surpriză.
Camparea în zonele frecventate de urși
Când vine vorba de campare, cea mai importantă regulă, care cred că-i la mintea cocoșului, este să ții mâncarea la distanță. Cu mâncarea nu se doarme în cort, decât dacă suntem într-o zonă unde știm că nu există urși. Nu ne dorim ca un urs pofticios să ne deranjeze în timpul somnului pentru că noi avem acolo batoane, mere și mai știu eu ce alimente apetisante și să ne trezim într-o scenă din filmul Backcountry. Ideea e să o punem într-un copac, într-un dry bag, la distanță de minim 100m și la o înălțime considerabilă, pentru a nu ajunge la ea nici ursul, vulpea sau ce animale ar mai fi interesate de ea. Mie mi s-a întâmplat să mi-o mănânce atât ursul, cât și vulpea, pentru că n-am pus-o suficient de sus. Dacă se întâmplă să fie un urs prin zonă și nu avem mâncare la cort, cel mai probabil își va vedea de drumul său (mai ales că ne va și simți), nefiind interesat să ne deranjeze în vreun fel sau altul. Ba de multe ori probabil că se va întâmpla la fel și dacă am făcut grătar lângă, dacă-i o zonă salbatică, dar de ce să riscăm când e atât de simplu să evităm o astfel de situație, să scădem considerabil șansele de a fi deranjați? Unii merg și mai departe cu sfaturile de acest fel și recomandă să nu avem nici pastă de dinți la noi, nici deodorant sau orice altceva ar genera un miros ce ar putea face un urs interesat de noi. Eu nu merg chiar până acolo, dar duc de fiecare dată la distanță sigură mâncarea, recipientul de gătit, tacâmul, precum și orice fel de gunoaie, pentru că și acestea păstrează mirosul de mâncare. Vrei ca toate astea să fie suficient de departe încât, și dacă se întâmplă ca un urs să încerce să ajungă la ele, să nu fi terorizat pe timpul nopții de toate eforturile sale, de tot zgomotul produs – mai ales în liniștea aia, în care o veveriță pe frunze uscate sună a turmă de mistreți. Și că tot veni vorba de zgomotele din natură, iată și o practică relativ controversată: dopurile de urechi. Pentru că plec de la premisa că urșii nu prea au de ce să mă deranjeze, eu prefer să folosesc uneori și așa ceva. E o opțiune personală, nicidecum ceva ce vine ca o recomandare, dar pe mine treaba asta mă ajută să mă relaxez, în felul ăsta mintea nemafiind forțată să interpreteze toate sunetele mai mult sau mai puțin ambigue de pe timpul nopții. Majoritatea dopurilor de pe piață anulează undeva între 15 și 35 de decibeli, în funcție de model, deci lasă posibilitatea de a auzi în continuare, doar că ceva mai diminuat.
Grijă la urșii care nu mai fug de om
Vestea bună e că în general urșii chiar nu-și doresc să fie prin preajma oamenilor și de cele mai multe ori ii evită chiar și atunci când au de-a face cu tentații serioase, după cum spuneam undeva mai sus. Iar vestea proastă, pentru că nu avea cum să nu fie și una proastă e aceea că, fiind animale inteligente și cu comportament flexibil, pe care nevoia de supraviețuire le poate împinge să se adapteze la tot felul de situații, din cauza turiștilor iresponsabili și a proastei gestionări a deșeurilor menajere există, mai nou, și o categorie de urși care au ajuns să asocieze omul, anumite locuri sau zone de campare cu hrana ușor de obținut. Așa am ajuns la situația de a avea și urși cerșetori pe marginea drumurilor, urși tomberonezi sau cum vreți să le mai spuneți, și care nu prea se mai tem de mașini, claxoane, petarde, blițuri și care rămân în continuare cât se poate de periculoși, foarte imprevizibili fiind. De fapt, cred că aceștia sunt cei mai periculoși, pentru că pot da unora senzația că sunt inofensivi, iar cum teribilismul este în floare, treaba se poate termina urat atât pentru om, cât și pentru urs, care cel mai probabil va sfârși prin a fi sacrificat. Iar urșii din această categorie, atât de obișnuiți cu prezența umană și cu mâncare noastră fiind, nu m-ar mira chiar să saliveze la vederea unui cort situat undeva în mijlocul pădurii – ca un banal reflex de condiționare pavloviană. În US se iau foarte în serios toate treburile astea, astfel că mai toate traseele montane din diferitele parcuri naționale au reguli stricte de vizitare, care uneori impun cărarea în rucsac a unor butoiașe din plastic transparent ultra-rezistent, care se închid ermetic și care nu pot fi sparte sau deschise accidental de urs (bear canisters), în care se depozitează toată mâncarea sau, ca alternativă, “bear sacks” (niște saci din fibre de dyneema care, la fel, nu pot fi sfâșiați de urs [dar în care mâncarea ajunge piure]). Ba în unele locuri există, în zona de campare (acolo nu poți pune cortul oriunde pe traseu), containere speciale din metal în care se închide mâncarea. Ideea este următoarea: cei ce administrează acele parcuri caută să se evite pe cât posibil ca urșii să se învețe la mâncarea turiștilor, pentru că dacă ajung să o facă, mai devreme sau mai târziu cineva va avea de suferit (cel mai adesea ursul, după cum am mai zis). Din acest motiv, există și o vorba care spune cam așa: “a fed bear is a dead bear”, adică un urs hrănit este un urs mort, cu alte cuvinte un urs care va sfârși prin a fi împușcat pentru a nu creea probleme pe viitor. Uneori prea multe reguli pot deveni deranjante, pentru că toate acestea interferează cu nevoia noastră de libertate, de a face tot ce ne taie capul, dar reglementările astea nu sunt chiar lipsite de temei.
Near Trees 