Șase zile în munții Vrancei

Excursia a avut loc la începutul lunii octombrie, 2022

Acum câteva zile, când mai aruncam un ultim ochi pe net în ideea de a mă documenta în legătură cu traseul (voiam să facem și o porțiune nemarcată), am găsit menționat undeva faptul că munții Vrancei ar fi urâți. Chiar sunt unii din munții mei preferați urâți, mi-am zis? Gândindu-mă mai bine, se prea poate să nu fie așa de ofertanți pentru amatorii de vârfuri și crește cu priveliști amețitoare, stânci abrupte (deși punctează și aici în unele zone) și tot felul de alte lucruri ce încântă ochiul, dar totuși au ei ceva special, trebuie să aibă, că nu degeaba au urcat în topul munților mei preferați.

Sălbăticia munților Vrancei

Fiind mai puțin accesibili, cu localități relativ mici în jur, sunt niște munți la care se ajunge de regulă ceva mai greu, niște munți pentru care “approach”-ul este adesea ceva mai dificil, aspect ce-i face potriviți mai degrabă pentru turele ceva mai lungi. De asemenea, lipsind cabanele și drumurile lăsând adesea de dorit, nu sunt nici foarte turistici, cel puțin pentru o anumită categorie de turiști. Era cât pe ce să adaug aici și lipsa refugiilor, chestiune ce ar fi fost cât se poate de adevărată în urmă cu doar ceva ani, nicidecum în clipa de față – în prezent, în acești munți fiind construite câteva mici refugii, ce se pot dovedi utile celor ce-și doresc să le dea o șansă.

Alt aspect ce-i face speciali, demn de menționat, zic eu: prezența în număr mare a carniverelor mari, și anume lup, urs și râs. Nu m-am documentat în legătură cu numărul lor vs. alte zone, dar în nici un alt loc nu am văzut atâtea urme de urs la un loc, unele peste altele, de toate dimensiunile și formele, atâtea urme de lup, pe care poți merge chiar și pe distanțe de km în zăpadă iarna (apropo, lupii sparg poteca foarte fain, ușurându-ți astfel înaintarea). Fiind mai mult împăduriți, cu mici plaiuri pastorale ici și colo, nici munțomani cu rucsacul în spate nu prea vezi, mai ales din categoria celor care merg cu cortul, la mai multe zile. Unul din motive se prea poate să fie și numărul de urme de sălbăticiuni amintit. Ba de cele mai multe ori, în majoritatea zonelor, singurii oameni pe care-i vei vedea dacă te încumeți la ture ceva mai lungi, de mai multe zile, vor fi cei de la exploatări forestiere, care ajung acolo mai mult cu TAF-uri sau camioane cu roți mari, în genul celor militare sau cu ciobani, dacă optezi pentru perioada în care stânele sunt active. Toate acestea-i fac să fie foarte sălbatici, fascinanti pentru cei ca mine, care vor o imersiune ceva mai serioasă într-o lume mai mult sau mai puțin dispărută. Fascinația pentru acești munți se leagă de fascinația pentru alții, și anume de cei ai Buzăului, vecini, chestiune ce se datorează, într-o mare măsură, faptului că bunicii din partea tatălui sunt de prin acele locuri. Acum, că am terminat cu introducerea asta deloc scurtă, să vedem ce și cum cu tura.

Prima zi

București-Focșani-sat Coza ➝ Stâna Tătaru

Mi-am dat întâlnire cu Andu în gara de Nord, de unde trebuia să luăm un tren care să ne ducă până în Focșani, de unde urma ca apoi să luăm un microbuz către localitatea vrânceană Coza, din comuna Tulnici. Odată ajunși în Focșani, planul era să dăm musai și pe la Pizzeria Mamma Mia, aflată chiar lângă gară, pizzerie care, deși n-o arată deloc dacă luăm în considerare locația și aspectul destul de modest, oferă o pizza pe cuptor de lemne ce rivalizează cu cele mai bune pizzerii din București, dacă mă întrebați pe mine. Coboram din tren, dăm să ieșim din gară, pe scări, eu cu gândul la pizza, Andu prins cu o conversație la telefon, când, ca din senin, îl și văd luând o căzătură deloc plăcută, ajungând aproape ca o țestoasă întoarsă din pricina rucsacului mare și încărcat. Andu se ridică, nu schițează nici un gest, își continuă conversația la telefon ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și uite așa ajungem și la pizzerie, unde după ce comandăm noi ce era de comandat, evaluăm și pagubele, ocazie cu care Andu scapă și niște înjurături colorate. Fix ce ne trebuia. Oare o să fie în stare să urce fără probleme? Oare o să facem cale întoarsă încă din prima zi, fie din pricina căzăturii sale, fie din cauza genunchilui meu drept, pe care în rucsac îl aștepta o orteză mare și frumoasă și în care eu îmi cam pierdusem încrederea? Andu mă asigură că e totul cât se poate de ok și că nu avem de ce să ne facem griji. Bun, ajungem și în Coza în cele din urmă, Andu cu gheață pe genunchi (de la o benzinărie), eu cu ceva emoții în legătură cu performanțele alor mei. După o scurtă gustare la una din mesele aflate la magazinul sătesc, unde niște femei mai în vârstă își beau cafeaua în timp ce păreau să bârfească pe cineva, decidem s-o luăm din loc, dar nu înainte că eu să fac și o mică încălzire pentru ca genunchii mei să-mi mulțumească mai târziu.

Până la strâmtura Cozei, unde te așteaptă niște formațiuni geologice cât se poate de interesante, nu prea e mare lucru de văzut (prinzându-ne întunericul încă de pe la intrarea în traseu, noi nu le-am văzut nici pe alea prea bine, dar măcar ne-am bucurat de apariția lunii). Aici traseul este anost, mai mult prin sat, iar odată părăsit, forestierele și lucrările din albia răului (n-am înțeles pentru ce) au știrbit un pic din farmecul zonei. Plecând târziu din București, planul era ca prima noapte s-o petrecem la poiana de la stâna Tătaru, o mică construcție aflată undeva în traseu, care chiar pare să fi servit cândva drept stână, loc unde știam că o să găsim și apă (btw, dacă nu ești atent, ratezi locul cu apa, aflat lângă un copac din potecă, dar pe de altă parte, mulți nici nu știu dacă s-ar încumeta să bea de acolo). Apa asta este al nabii de importantă în ture lungi (dar, hey, când nu este?), mai ales când nu vrei să cari prea multă și când mai toată mâncarea ta se bazează pe ea. Ca să nu car din timp, vreau ca la locul de campare să am o sursă de apă.

După ce am găsit sursa de apă, la lumina frontalelor, am zis că n-ar fi rău să inspectăm și podul stânei, atât pentru a nu pierde timpul cu montatul și demontatul corturilor, eventual șters condensul de pe ele a 2-a zi, cât și pentru senzația de siguranță pe care o oferă un astfel pod. Și pentru că-i fun. Andu nu mai dormise într-unul, așa că a părut un pic ezitant într-o prima fază, dar în cele din urmă, după ce am făcut eu un pic de curat pe acolo, improvizand o adevărată matură din câteva crenguțe, entuziasmul și-a făcut și el loc. Mie chiar îmi place să dorm prin poduri, având destule la activ, mai ales când zona nu-mi inspiră siguranță dintr-un motiv sau altul.

Ziua a 2-a

Stâna Tătaru ➝ Refugiul Vidreni

După ce facem ochi și coboram cu grijă scara podului, ne întâmpină un superb cer albastru. Din locul în care a dormit, Andu putea vedea direct afară, deci surpriză a fost doar pentru mine la coborârea din pod. Constatăm numaidecât că-i mult, mult mai cald decât ar fi trebuit să fie în această perioada din an. Practic, de pantaloni scurți, vară în toată regula. Foarte fain, ce să mai. Planul pentru această nouă zi era să ajungem la refugiul Vidreni, aflat doar la vreo 7km de locul unde trăsesem pentru prima noapte, dar până la care aveam ceva de urcat. Știindu-mi genunchii un pic avariați, am vrut ca primele două zile să fie foarte ușoare, mai mult de acomdare, și nici că se putea mai bine altfel, având în vedere mini-accidentarea lui Andu din Focșani. De asemenea, fiind weekend, luasem în calcul că s-ar putea să nu fim chiar singuri pe acolo, dar destul de mare fiind, cu etaj și tot ce trebuie, am zis că reușim noi să ne strecurăm pe undeva prin refugiu, indiferent câtă lume ar fi. La o adică, aveam și corturi, numai să găsim ceva cât de cât drept prin apropiere. Înainte de a o lua din loc de la stâna Tătaru, ne-a venit și confirmarea faptului că nu vom fi singuri la refugiu, pentru că începeau deja să urce turiști ceva mai matinali decât noi. Imediat ce terminăm cu micul dejun și ceaiul de hidratare, îi dăm și noi bătaie.

După un urcuș susținut avem parte, în sfârșit, de curbă de nivel, traseul nostru făcând dreapta undeva imediat înainte de stâna Cârnituri, acum abandonată (constatăm că fix înainte de stână și-a făcut apariția și o cruce dedicată eroilor din lupta anticomunistă). Aici părăsim și marcajul bandă roșie. Pe noul marcaj, undeva mai în față, unde traseul face un unghi ascuțit pentru a rămâne pe curbă de nivel, știm că o să găsim și apă. Ajungem la refugiu. Aici nici nu apucăm să salutăm bine, că ni se spune că am ratat oportunitatea de a vedea o ursoaică cu pui, ceva mai jos de refugiu. Și asta cu doar câteva minute în urmă. Poate dacă am fi pornit un pic mai devreme. De data asta n-a fost să fie, dar traseul nostru este destul de lung și cine știe ce surprize ne rezervă

La băncuțele de lângă, lume multă, povești și, într-un final, odată cu instalarea înunericului și venirea frigului, cântece în jurul focului, plus o vulpe care pândea în desiș și mai dădea câte o raită în speranța că un turist neatent lasă nesupravegheat ceva de mâncare pe masă. N-a lipsit mult că eu să fiu turistul acela păgubit. Cu atâta lume în jur, mai că uitasem că sunt în munții Vrancei, pe care-i asociam cu locurile alea pe unde nu vine nici naiba, dar prezența unui refugiu generos relativ aproape de localitate schimbă datele problemei. Bine, totuși, că rămâne inaccesibil cu mașina, în felul asta calitatea oamenilor fiind cernută într-o bună măsură. Îmi amintesc că atunci când am fost cu Georgiana în 2016, singurii oameni pe care i-am zărit în decursul a 5 zile au fost un șofer de camion în apropierea poienii Sindrilița (sau să fi fost Căldările Zăbalei?), și doi oameni călare pe undeva prin apropiera vârfului Zboina Frumoasă, ce păreau a fi niște veritabili haiduci de altădată.

Dar în cele din urmă s-a dovedit a fi o experiență chiar binevenită să fim mai mulți acolo, pirilej de socializare cu oameni de munte și din alte generații, care chiar aveau ce povești. S-a vorbit, cum era și firesc în astfel de ocazii, de urs, lup, dar și de ieșirile de altădată, din anii ’80, iar la farmecul serii a contribuit nu doar vulpea, care se arăta tot mai îndrăzneață pe măsură ce noi eram mai prinși cu vorba, ci și apariția lunii pline, care dădea și ea o mică notă de magic acelei seri. Toate bune și frumoase până dimineață, când lumea s-a trezit foarte devreme și ne-a tulburat somnul, dar așa-i când ai de-a face cu refugii și dormit la comun, trebuie să te arăți înțelegător

Ziua a 3-a

Refugiul Vidreni ➝ Refugiul Lacul Negru

Și uite că vine și ziua cu numărul trei, mai lungă și cu o necunoscută legată de locul în care urma să dormim. Sau să campăm, de ce nu? Cineva de la refugiul Vidreni, veteran al colindatului prin acești munți, ne-a spus că ar fi un refugiu și pe undeva prin zona Șeii Tișiței, dar nu înțelesesem prea bine dacă e un refugiu turistic ca toate celelalte sau doar un canton care are și o camera deschisă drept refugiu. Undeva în mintea mea se produsese o confuzie în sensul ăsta. Știam de cantonul respectiv, dar țineam minte că era închis când am trecut pe la el. În fine, planul era să ajungem în zonă și de acolo să vedem noi ce e de făcut. În această nouă zi soarele ne-a cam părăsit și, odată cu el, și căldura aceea ca de vară, și asta fix când începeau peisajele și culorile să fie unele cât se poate de spectaculoase, care se cereau pozate insistent. Dar nu-i nimic, moralul rămâne la fel de ridicat, o mai ieși el, soarele, și cu alte ocazii.

Și uite așa ajungem și la șaua Geamăna, după o oprire pentru a ne bucura de merișoarele devenite omniprezente și, trezindu-mă cu zona aceea deschisă în calea ochilor, în vale, ușor-ușor încep să-mi revină în minte amintiri legate de tura din 2016, când am parcurs 100km în doar 5 zile prin acești munți, o tură care rămâne foarte specială pentru mine, cu multe momente trăite la intensitate cât se poate de intensă. Pușca și cureaua lată: pe vremea aia mă plângeam mai puțin de spate și de genunchi, așa că înghițeam mai mulți km pe zi. Cam prin zona asta îl aud pe Andu spunând că în astfel de zone, unde avem vizibilitate bună, ar fi bine să mergem în liniște, poate avem ceva șanse de ceva animale în bătaia camerei. Aprob, dar în același timp mă gândesc că undeva se da o lupta între dorința de a vedea animale și nevoia de a rămâne in siguranță.

Data trecută ratasem izvorul La Uluce într-o prima fază, apoi să-l găsim, cu chiu, cu vai, după ce am pierdut o grămadă de timp, suficient de mult încât să ajungă să ne prindă întunericul undeva în apropiere de stâna Cristianu, unde atunci am și înoptat, de altfel. Trecem și de zona aceea, unde deasupra, într-o mică șa (șaua Cristianu), se găsește o cruce, trecem și de stâna Hăuleștenilor, aflată undeva jos, în partea stânga, după cabana lui Chiriță și ajungem, după nu foarte mult timp, lângă stâna Săcaluș din șaua Golici, care a văzut vremuri mai bune, acum nefiind chiar departe de a deveni un morman de lemne.

De aici intrăm în pădure și în continuare urmează niște zone mai mult sau mai puțin interesante. Cu adevărat interesant, dar abia după un urcuș deloc ușor, este în zona vârfului Bulboace, dacă chiar acela este vârful, unde tronează o groază de lespezi. Acolo se deschide o vedere și spre masivul Coza, de unde veneam, dar și spre multe alte zone, ale căror verzi întinderi țin cât vezi cu ochii. Fiind așa de fain și cam fiind și ora mesei, ne-am hotărât că acolo să punem arzatoarele la treaba și să ne facem repede ceva de mâncare, pentru a ne asigura că ajungem măcar la 2000kcal/zi. Să tot iei masa în astfel de zone.

De la Bulboace încolo e o zonă tare faină, super sălbatică, unde n-ai mai deloc vizibilitate și unde nu strică deloc să-ți faci simțită prezența pentru a evita să dai nas în nas cu vreun urs. Apoi urmează o coborâre unde ne interesectăm cu un forestier. Decidem să nu ținem forestierul, ci să urmăm marcajul, care duce într-o zonă unde s-au tăiat o groază de copaci și, nu după mult timp, ajungem și la o intersecție cu marcaje turistice care duce la cantonul de care știam și de unde plănuiam să luăm apă. După o scurtă inspectare, deși întunericul începea să dea târcoale locului, ne hotărâm să ne încercăm norocul un pic mai sus, la aproximativ 1km, unde pe harta din satelit scrie, surpriză, “refugiu Salvamont”, dar nu înainte ca Andu să tragă și o baie în toată regula. Ajunși acolo constatăm că nu este deloc o greșeală, ci că acolo chiar s-a construit un refugiu nu cu foarte mult timp în urmă. Data trecută trecusem fix pe acolo și nu exista nimic. Dacă am fi ținut forestierul amintit, am fi trecut fix pe lângă el. Acesta se numește refugiul Lacul Negru, de la numele lacului aflat la 20 de minute de mers, traseu marcat cu cruce albastră.

Deși se făcuse târziu, decidem să profităm de vatra de lângă și facem un binemeritat foc, mai ales că temperatura începuse să scadă simțitor și chiar ajungem învăluiți în ceață, la un moment dat. Pentru că foamea își spunea și ea cuvântul, ne punem și să gătim câte ceva. În cazul meu, niște orez cu parmezan și cu cârnăciori. Și uite așa, cu transfoarmarea celor câteva lemne disponibile în cărbuni se încheie o nouă zi, cu doi oameni recunoscători pentru acest refugiu după o zi greuță și pentru inspirația de a fi consultat și harta din satelit, pe care chiar dacă nu se vedea nimic, scria că ar fi un refugiu. Întins pe saltea fiind, îmi pun căștile și pornesc un nou episod din Curb your enthusiasm, seria lui Larry David, coproducator Seinfeld, de care nu sunt chiar așa de…entuziasmat, cel puțin deocamdată, la primele episoade fiind. Om vedea mai încolo daca ma prinde.

Ziua a 4-a

Refugiul Lacul Negru ➝ Refugiul Lăcăuți

Fiind aproape la o aruncătură de băț de Lacul Negru, pe care dată trecută n-am apucat să-l văd, am zis că-i musai să-l bifăm, mai ales că acum aveam și un marcaj cât se poate de bun. După aproape 1km și o scurtă coborâre abruptă, ajungem și la lac. Lacul este mai mare decât m-am așteptat și chiar are o culoare de zici că acolo nu-i deloc apă, ci petrol. Culoarea sa îmi aduce aminte de un alt lac ce poartă același nume, unul din Județul Buzău de această dată, lac la care am urcat de undeva din Vadu Oii în 2019, într-o tură de 5 zile alături de Cezar și Ionuț.

După o sesiune de poze și un moment de tăcere meditativă, pentru a ne cufunda un pic în atmosfera locului, am luat-o din nou spre refugiu, unde ne așteptau rucascii pregătiți pentru o nouă zi. Tința, de această dată, era vârful Lăcăuți, unde există și o stație meteo și unde vom avea parte de un nou refugiu și, bineînțeles, de apă la discreție. Este deja luni, iar mai jos, în zona cantonului din apropierea șeii Tișitei, cei de la exploatări forestiere și-au reluat activitatea, iar acum turează TAF-urile care dau nori negrii și-și asmut drujbele către copacii ghinioniști. În zona asta traseul coincide cu drumul de TAF, care-i foarte norois și anevoios de parcurs.

După o ce terminăm o porțiune de forestier parcursă pe cântece zbierate de Stihl și Husqvarna, poteca noastră face în sfârșit stânga și începe să urce către o zonă de belvedere, de unde pe stânga, către est, putem vedea o parte din forestierul lung ce șerpuiește către Năruja și unde încă se mai zărește ce-a mai rămas din fostul canton Izvoarele, acum mai mult o adunătură de bârne. Bucuria însă este de scurtă durata, pentru că intersectăm din nou forestierul, unde ne mai consolăm cu niște urme proaspete de urs în noroi. În continuare traseul nostru trece pe sub vârful Piscul cu Paltini, către care se pare că există o cărare judecând după ce-mi spune mie aplicația de navigare (dar pe care noi n-am văzut-o, dar pe care nici n-am căutat-o cu atenție), zonă în care sunt și ceva izvoare ce se pot dovedi utile. După aproximativ 1km, ieșim și într-o poiană cât se poate de drăguță. Imediat după, cam la 250m de poiană, se găsește un alt loc super simpatic, pe care mi l-am reamintit numaidecât de dată trecută, și anume o muchie pietruită, relativ îngustă, pe unde merge și poteca.

Apoi entuziasmul ne părăsește din nou, pentru că acolo unde se găsește intersecția pentru Lăcăuți (TA) și vf. Pietrosu (BR), nu mai avem de-a face cu o poteci, cum îmi aminteam, ci doar cu sleauri adânci și noroiase lăsate de roțile mari ale TAF-urilor, și asta în toate direcțiile. Data trecută aici o luasem în continuare pe bandă roșie, pe un traseu mai mult nemarcat, plin de copaci căzuți și pe unde nu mai exista de mult nici un fel de potecă. Noi aici am luat-o către Lăcăuți pe triunghi albastru, unde în continuare am mers aproape numai pe forestier. Traversăm Zăbăluța într-un loc unde par să existe și niște barăci, precum și urmele unor construcții foarte vechi, din bușteni groși, fix în albia râului, apoi cum, necum părăsim și traseul (din greșeală, am ținut în continuare forestierul), dar fără nici un fel de griji, pentru că urma să dăm într-o poiană largă, unde undeva mai jos se poate zări și o stană părăsită și nu foarte grozavă. În poiana asta largă profităm de umbră oferită de câțiva mici copăcei, pentru că eram încinși de la urcuș și decidem să luăm o pauză ceva mai lungă, în care să și mâncăm, așa că am scos iar arzatoarele la înaintare.

Din punctul ăsta nu am mai putut merge fix pe traseu, pentru că marcajele lipseau cu desăvârșire, dar am mers pe GPS, unde se vedea clar că tot ce aveam de făcut era să ocolim vârful Mîrdanu pe curbă de nivel, în sensul acelor de ceasornic. Fără ajutorul GPS-ului clar ar fi fost ceva mai greu să ne descurcăm în zona asta, mai ales că nici nu prea mai aveam multă lumina la dispoziție. Într-un final găsim și poteca și marcajul și, după ce o luăm din nou greșit (din cauza unei săgeți aflate pe un copac de data asta), ajungem “back on track”, cum se spune, și pădurea înalta lasă în cele din urmă loc unei zone de jnepeniș printre care se găsesc o groază merișoare pe tot ce mai înseamnă urcarea către stație. Deși e târziu și destul de frig pentru cum eram îmbrăcăți (erau undeva la 2C, iar noi eram la mânecă scurtă), ne oprim să băgăm în noi merișoare cât cuprinde și ne hotărâm să o luăm din nou din loc abia când începem să tremuram de-a binelea.

Și iată că se arată și stația meteo într-un final, stație pe lângă care mai trecusem și cu alte ocazii, dar care rămăsese ascusă privirii. Aici ni se spune că izvorul este undeva pe traseul de unde am venit, așa că o luăm din nou în direcția aia, la lumina lanternelor, doar cu recipientele pentru apă de data asta. La întoarcere, sus, ne primim și răsplata efortului în formă unui apus și, la scurt timp după, pe cealaltă parte, către nord-est, a unui răsărit de luna cât se poate de spectaculos. Și iată și refugiul Lacauti unde, după ce ne așezăm noi care cum are chef, decidem ca n-ar fi rău deloc să facem din nou un foc în vatra disponibilă, pentru a termina cum se cuvine și această zi.

Ziua a 5-a

Refugiul Lăcăuți ➝ Vârful Goru ➝ Refugiul Lăcăuți

Pentru că vârful Goru ne-a tot ademenit încă din poiana aflată în apropierea vârfului Mîrdanu, am zis că trebuie să găsim o varianta pentru a-l marca și pe el în tura asta, chiar dacă asta presupunea să dormim la Lăcăuți pentru încă o noapte,  pentru că toate calculele se sfârșeau cu finalul la Comandău, o mică localitate închegată în jurul exploatărilor forestiere, aflată în județul Covasna. Goru este cel mai înalt vârf din munții Vrancei, la cei 1785m ai săi, deci era cu neputință să-l ratăm. Decidem că cea mai bună variantă pentru a duce la bun sfârșit treaba asta ar fi să lăsăm rucsacii la stația meteo și să mergem cât se poate de light către vârf. Și bine am făcut, pentru că, deși traseul este destul de scurt (undeva la 12km dus-întors, dacă nu greșesc), s-a dovedit a fi foarte dificil de parcurs. Din nou, șleaurile de TAF și buldozer, noroaiele apoase de zici că se mutaseră aici toți vulcanii de la Berca fix în drum, au făcut destul de dificil un traseu care altfel s-ar fi făcut într-un ritm mai mult decât lejer. Traseul trece și pe la stâna de sub Goru, unde cu altă ocazia am și rămas peste noapte, stână acum aproape înghițită de urzici și tot felul de alte bălării. Înăuntru, mă întreb dacă scândurile puse la punct de mine în 2018 pentru a face un prici lat de două persoane sunt tot acelea pe care le am în față ochilor. Îmi amintesc ce m-am muncit să scot cuiele de la scândurile alea folosind alte cuie, în ideea de a nu-mi înțepa saleaua (se pare că vorba aceea cu cui pe cui se scoate are un sâmbure de adevăr, totuși).

De aici luăm și apă, pentru că undeva în pădure, la câteva minute de stână, există un izvor foarte bun, ușor de ratat dacă nu știi de existența lui, așa că după o mică pauză de hidratare și o mică gustare la măsuța aflată fix lângă stână, ne continuăm drumul pe forestierele tot mai distruse de exploatări și unde, datorită noroiului foarte moale, aveam să ne batem și propriile recorduri la urme de urs pe metru pătrat văzute.

Într-un final, găsim izvorul aflat fix la urcare spre vârf și ne bucurăm că am scăpat de forestierul ale carui noroaie ne deadea bătăi de cap și acum avem doar jnepeni și…merișoare, merișoare de care Andu profită la maxim, mărturisindu-mi pe vârf că el crede că a mâncat undeva la juma’ de kil pe acea urcare, pentru că-l tot vedeam rămânând în urmă și aplecat peste tufe. În sfârșit, vârful, unde există un stâlp indicator căzut pe jos și un steag.

De aici avem și șansa de a arunca o privire spre locurile de unde veneam, adică spre masivul Coza, cât și către sud-est, spre culmile care duc către vârful Giurgiu, pe care-l luasem în calcul fix pentru tura asta, plan pe care am zis să-l lăsăm pentru altădată, când vom avea mai mult timp de balaurit și poate mai puțină oboseală acumulată. Tot de aici putem vedea și culmile pe unde merge traseul bandă roșie amintit deja, pe care mersesem cu Georgiana în 2016, traseu ce duce în direcția vârfului Pietrosul. La întoarcere, traseul ni s-a părut mai ușor și am ajuns la fix la Lăcăuți, când din nou urma să apună soarele, pentru a ne oferi un ultim spectacol. Pentru că atmosfera era cum nu se poate mai limpede, înainte de a ajunge la stația meteo am putut vedea, în ordine de la stânga la dreapta, următoarele: Penteleul, apoi Siriul, culmea Gropșoarele, Ciucașul, Piatra Mare și Postavaru și chiar și Bucegii. Ajunși din nou la refugiu, am pus-o din nou de gătit, de-un foc afară, la lumina lunii, după care ne-am retras către sacii de dormit pentru un somn odihnitor, eu pe podea și Andu pe priciul de jos, invers decât am procedat la refugiul lacul Negru.

Ziua a 6-a

Refugiul Lăcăuți ➝ Comandău

Ziua a șasea, ultima, am petrecut-o doar pe forestiere. Hotarâsem, după cum spuneam, s-o luăm către localitatea Comandau, pe cel mai scurt traseu, iar acolo, ori să punem cortul, pentru a-și justifică și el locul în bagaj, ori să luăm o cazare la restaurantul Katinka, la care mai stătusem și cu altă ocazie. Pe traseu, doar pe forestiere fiind, cea mai mare bucurie au adus-o numărul mare de urme de urs, lup și alte viețuitoare ale pădurii imprimate în noroi la tot pasul. La un moment dat, tot studiind noi urmele, Andu vine cu ideea de a ne opri să ascultăm natura, prilej să oferim și animalelor șansa de a se plimba nestingherite, totodată șansă și pentru noi de a le putea vedea și bucura de prezența lor. Numai să avem unde. Sunt de acord și-i spun ca la fix pică treaba asta, pentru că nu peste foarte mult timp vom da de o zonă unde există un mic observator de animale, destul de mascat, care are deschidere către o poiană. Acolo decidem să ne punem la încercare răbdarea, mai întâi jumătate de oră, apoi, cu ochii pe ceas, încă jumătate.

După fix 50 de minute eu eram ferm convins că nu o să vedem nimic și că ar cam fi cazul s-o luăm din loc după ce se scurge fix o oră, pentru a ne asigura că ajungem în Comandau în timp util. Andu nu și nu, că sigur o să vedem ceva. De unde era el așa sigur, nu știu. Optimist incurabil. Și, surpriză, chiar vedem, dar mai întâi auzim și apoi vedem; cu coadă ochiului zărim o ciuta ce se oprește fix la intrarea în poiană, scrutând-o bine pentru a se asigura că-i un loc cât se poate de singur pentru ea și familia ei. Apoi începe să pașească încet, aproape fără zgomot, urmată fiind de-o ciuta mai mică, apoi de încă una mare, apoi, spre final, surpriză, un superb exemplar de cerb, cu niște coarne imense, e acolo să închidă coloana. Nu ne vine să credem și chicotim plini de entuziasm, spunându-ne că a meritat pe deplin așteptarea.

Apoi din nou forestiere peste forestiere, forestiere interminabile ca într-un final, obosiți și plini de noroi, să ajungem și în Comandau, unde o luăm fix spre Katinka să mâncăm și unde, după ce ne ghiftuit bine, aflam că trebuit să căutăm un loc pentru dormit, că ei nu ne puteau oferi și cazare, toate camerele fiind ocupate de muncitorii care se ocupau de construirea unui pod în zonă. În cele din urmă am campat undeva la marginea pădurii, într-un loc cât se poate de camuflat, aflat între niște brazi, unde a fost mai mult decât bine. Ziua a șapte-a am petrecut-o pe drumul de întoarcere, pe mijloace de transport, unde a trebuit să facem întâi de toate autostopul pentru a prăsi localitatea Comandau, din care nu pleacă nici un mijloc de tansport. Cam așa s-au scurs aceste câteva zile în munții în care am să mă întorc mereu cu drag, munți care pentru mine sunt mai mult decât speciali.