În ultimii ani, căutând să reduc greutatea rucsacului, pot spune că m-am lovit într-o măsură sau alta și de unele piese de echipament catalogate ca fiind ultraușoare, sau ultralight, cum sunt adesea promovate în industrie. De aici și ideea de a scrie acest articol, unde să relatez cam care a fost experiența mea în ceea ce le privește.
Ultralight înseamnă, de cele mai multe ori, mai mulți bani
Dar și materiale mai fragile…
În general, echipamentele cu adevărat ușoare, care împing treaba asta la extrem, sunt scumpe. Ba chiar am putea spune că, în lumea backpacking-ului, criteriul care s-a impus cel mai mult, cel al greutății reduse, dictează prețurile chiar și în detrimentul rezistenței, longevității, atribute pe care le asociem adesea cu calitatea. Ideea este că trebuie făcut un compromis pe undeva, pentru că de cele mai multe ori, așa cum este de regulă în viață, nu le poți avea chiar pe toate. Astfel, cu cât o piesă de echipament ajunge să fie mai ușoară, cu atât devine mai susceptibilă la uzură prematură, rupere, deteriorare în general, date fiind materialele mai subțiri, cu mai puține ranforsări, ș.a., deci producătorii trebuie să ajungă (sau oprească, dacă vreți) la un punct de echilibru între rezistență/durabilitate și greutatea redusă, dincolo de care fie nu avem echipamente la fel de ușoare ca ale principalilor competitori, fie sunt mult prea fragile pentru a fi fiabile. Dacă ar fi să tragem o concluzie aici, aceasta ar fi următoarea: neajunsul echipamentelor ultraușoare e că, de multe ori, nu sunt chiar heavy-duty, adică făcute să țină la tăvăleală, deci va trebui să te îngrijești mai mult de ele dacă intenționezi să le lungești zilele și astfel să te bucuri mai mult de ele. Spre exemplu, pui cortul acela super-ușor, cu podeaua de tip „foaie de ceapă”, abia după ce te-ai asigurat că nimic nu o va înțepa (mai ales că acel ceva [ghimpe, băț ascuțit, con sau altceva] s-ar putea să treacă la fel de bine și prin saltea, dacă folosești una gonflabilă, iar dacă și salteaua este una ultraușoară, din materiale la fel de subțiri și de sensibile, cu atât mai mult trebuie avut grijă).
Acum, ca o paranteză, sigur că echipamentele au tot evoluat în ultimele decenii și că greutatea acestora s-a tot diminuat odată cu scurgerea timpului, sigur că s-au făcut investiții în tot felul de tehnologii sau materiale și că unele dintre acestea, dezvoltate inițial în alte industrii, au migrat cu succes și către lumea outdoor-ului – grație avantajelor pe care acestea le oferă –, iar asta, pe cale de consecință, a condus la echipamente scumpe sau foarte scumpe nu doar pentru că sunt ușoare și suficient de rezistente (cum se întâmplă de regulă), ci pentru că sunt atât ușoare, cât și al naibii de rezistente (și nu numai). Probabil că aici cel mai bun exemplu îl reprezintă dyneema, o fibră compozită de polietilenă, care este de 15x mai rezistentă decât oțelul (?!), ceea ce o face foarte potrivită pentru corturile premium, cu o greutate aproape ridicolă (undeva la 0.4-0.5kg pentru un cort de o persoană, de tip non-freestanding [care se înalță folosind unul sau două bețe de trekking]). Unde mai pui că oferă și o rezistență completă la apă. Dezavantajele? Dincolo de prețul piperat, nici estetic lucrurile nu stau chiar așa de grozav, dar asta este o chestiune subiectivă (cu acel aspect lucios și translucid, precum și culorile șterse, care nu duc cu gandul la materiale premium), precum și o rezistență nu foarte ridicată la abraziune. Dar, chiar și așa, corelația pozitivă potrivit căreia cu cât scade variabila X (greutatea), cu atât scade și variabila Y (rezistența) rămâne valabilă.
Ultralight poate însemna și un confort diminuat
Sau unele limitări…
Aici aș vrea să adaug faptul că există și excepții de la regula: dacă e ușor -> scump. Uneori plătim produse premium pentru că vin cu extra-funcții/proprietăți. Dar dacă ne mulțumim cu unele limitări, putem lua produsul mai simplu și mai ușor. Aici, un bun exemplu îl reprezintă arzătorul pe gaz BRS-3000T, care-i foarte simplu, extrem de ușor (cel mai ușor de pe piață, la doar 25g) și, surpriză, printre cele mai ieftine de pe piață. Dar n-are rezistența unui MSR, nici aprindere piezo sau regulator de presiune, care se dovedește destul de util în senzonul rece, și nici nu se descurcă chiar așa de bine când ai de gând să-l folosești direct în vânt, dar dacă-i înțelegi limitele și nu pui pe el mai mult de 1L de apă, că-i vei îndoi cu siguranță brațele subțiri, ce susțin recipientul, își va face treaba cu brio.
Greutatea redusă, așa cum am mai spus, poate veni și din unele compromisuri, dintr-un confort diminuat. Un rucsac fără cadru (frameless) va fi cu siguranță mai ușor, dar poate nu la fel de comod dacă intetionezi să cari greutăți ceva mai mari, dar acesta nu va fi neapărat mai ieftin (poate fi fix pe dos dacă-i din materiale scumpe). În US sunt foarte populare. Alte compromisuri de dragul greutății? Opțiunea de a folosi un izopren ușor și ieftin în locul unei saltele scumpe (dar comode). Sau o folie reflectorizantă (așa-zisă de “supraviețuire”) ieftină și ușoară, în loc de footprint pentru cort sau pentru bivuac, care-i mai scump, doar că aceasta va fi mult mai fragilă. Apropo, dacă vrei să citeșți un articol legat de cum să-ți reduci greutatea rucsacului, vei găsi unul aici. Un alt exemplu: dacă las acasă partea interioară a corului, cea cu plasa și podeaua (inner tent) și iau doar partea superioară, de ploaie (rain fly), voi avea un cort care-i pe jumătate ca greutate, dar trebuie să am în vedere că pierd protecția la insecte și, într-o oarecare măsură, la vânt. Sigur, asta dacă ai un cort care se pretează la așa ceva, că nu toate sunt modulare – majoritatea celor din categoria ultralight (cu băț de trekking) sunt dintr-un singur strat, adică fără interior cu plasă, unde există riscul de a-ți uda sacul atunci când există condens serios și ajungi să te atingi de pereți. Și dacă ești mai înalt și folosești o saltea ceva mai groasă, este puțin probabil să n-o faci într-un cort mic, de tip piramidă. Partea bună e că nu întotdeauna sunt condiții care să ducă la condens, mai ales dacă lași veranda deschisă.
Si ca tot am adus vorba de footprint și corturi foarte ușoare: poate este bine, dacă tot ai investit într-un astfel de cort, să folosești și asa ceva, adică o folie suplimentară cu aceeași amprentă la sol ca cea a spațiului interior al cortului, menită a oferi extraprotecție la înțepare (și nu numai) părții de jos a cortului. Sunt foarte utile și pentru bivuac, adică pentru a proteja salteaua și sacul de dormit de mizerie, dar și pe post de păturică de pus în iarbă. Și acestea sunt de diferite grosimi, deci implicit vin cu o protecție mai mult sau mai puțin grozavă. Sau nu-ți mai bați deloc capul și mai salvezi niște grame, că tot vorbeam un pic mai sus despre compromisuri. Treaba asta cu protecția este valabilă cu atât mai mult pentru saltea. Cea mai ușoară saltea produsă de Thermarest este așa de subțire, încât este aproape transparentă dacă o ridici spre lumină, lăsându-ți impresia că privești printr-un sac negru de gunoi, deci este lesne de înțeles cât de ușor se poate înțepa dacă nu-ți faci bine temele înainte de a alege locul de campare. Apropo, mai nou această saltea pare să fi ajuns discontinued, adică un produs la care producătorul a renunțat – foarte posibil ca urmare a numărului uriaș de retururi pe considerente de calitate. Asta apropo de ce spuneam mai devreme legat de punctul de echilibru dintre fragilitatea materialelor care alcătuiesc piesele de echipament ultraușoare și minima rezistență necesară pentru a avea un produs viabil, care să nu eșueze pe bandă rulantă.
Pentru cine sunt potrivite echipamentele ultralight?
Dacă nu greșesc, goana producătorilor după produse cât mai ușoare cu putință i-a avut în centrul atenției în primul și-n primul rând pe cei care fac ture foarte lungi, de tip thru-hiking, unde riscul de a te accidenta este considerabil mai mare atunci când cari un rucsac echipat complet (saltea, cort, sac de dormit, ș.a.) pe perioade lungi și foarte lungi de timp, de ordinul săptămânilor sau lunilor. Când intenționezi să faci GR-uri prin Europa (grand randonnée-uri), dar mai ales trasee de lungă distanță peste Atlantic, cum ar fi Pacific Crest Trail (PCT, 4270km), Appalachian Trail (AT, 3540km), The Continental Divide Trail (CDT, 4989km), sau altele, probabil că ajungi repejor obsedat de fiecare gram din rucsac. Pentru a duce la bun sfârșit CDT, spre exemplu, vei avea nevoie să stai pe traseu undeva între 5-7 luni, în funcție de forma ta fizică și de cât de bine te miști. Așadar, putem spune că e mai mult decât justificat într-o astfel de situație. De asemenea, are la fel de mult sens să ne îndreptăm atenția către astfel de echipamente dacă am ajuns în situația în care, fie că vorbim de vârstă, fie că vorbim de suprasolicitare, ajungem să avem ceva uzură, acel wear and tear de care tot auzim vorbindu-se prin materiale pe teme ortopedice.
Apropo de obsesia pentru fiecare gram, știați că există pastă de dinți și sub formă de mini-tablete? În felul asta poți lua la tine fix pentru câte zile ai nevoie. În doar 40g, cât are plicul mare din poza de mai jos, ai 125 de spălări pe dinți. Mai lipsește să tăi capul periuței de dinți și gata (been there-done that). Și tot ceva din categoria Știați că?: pentru a mai scapă de niște sute de grame, unii dintre cei care fac ture de tip thru-hiking renunță total la combinația de arzător+butelie și apelează la recipiente cu gură largă și cu închidere ermetică, în ideea a pune mâncare deshidratată în apă rece pentru a se hidrata în timp, pe traseu, procedură numită cold soaking. Nu știu în ce măsură se mai practică, dar acum câțiva ani era un veritabil trend în sensul ăsta.
Capcane de marketing
La fel ca în multe alte domenii, și aici putem cădea în capcana strategiilor de marketing ale producătorilor de astfel de echipamente, a competițiilor cu ceilalți și chiar cu noi înșine, pe ideea: „ia să văd dacă-mi pot bate recordul de data trecută în tura ce urmează“, în ciuda unui confort diminuat, poate, dacă pentru asta a trebuit să renunț la nu știu ce chestie de care chiar obișnuiam să mă bucur. Așa cum am mai spus și cu altă ocazie, nu doar echipându-ne cu chestii ușoare putem reduce greutatea din rucsac, ci și fiind ceva mai conștienți în legătură cu ce anume cărăm cu noi, fiind ceva mai minimalisti, să spunem, pentru că adesea cărăm în plus fără să realizăm faptul că ne-am descurca poate la fel de bine și cu mai puține după noi (mai puține haine, o butelie mai mică sau poate mai puțină mâncare). Așadar și aici, la fel ca în compromisul producătorilor care caută punctul de echilibru, și noi trebuie să punem în balanță unde începe beneficiul căratului unei greutăți cât mai mici și unde începe inconvenientul de a fi lăsat acasă fix piesele de echipament care ne-ar fi ajutat sau, din motive doar de noi știute, ne-ar fi făcut tura mai frumoasă. Iar aici nu există o rețetă de tip one size fits all, ci vorbim de ceva care ține de fiecare în parte. Aș renunța la perna gonflabilă pentru a economisi în jur de 120g? Nicidecum, pentru că somnul este al naibii de important (btw, sunt foarte mulți care nici nu folosesc perne, drept alternativă apelând la geci de puf sau haine puse într-un dry-bag pe post de pernă). În acest context se vorbește și de luxury items, adică toate acele obiecte neesențiale pe munte, pentru care facem un efort de a le aduce cu noi, și asta doar pentru bucuria pe care ne-o oferă. Aici intră o saltea mai lată, ce oferă extra-confort, cărțile, tabletele, ebook-urile, o sticlă de vin sau chiar și unele scaune pliabile. Da, ați auzit bine, chiar există unele foarte ușoare și destul de compacte, concepute special pentru turele cu rucsacul în spate.
Chiar dacă nu vorbim deloc de vreun standard, de-o chestiune unanim acceptată, o regulă nescrisă, încetățenită pe forumuri, materiale video și în tot felul de alte locuri spune că, dacă vrei să te numești cu adevărat “ultralighter“, trebuie ca rucsacul tău, încărcat cu toate cele, mai puțin consumabilele (butelie, pastă de dinți, apă și hrană), să aibă o greutate de maxim 4.5kg. Dacă rucsacul tău, în schimb, se situează undeva în intervalul 4.5-9kg, te-ai încadra doar la “categoria ușoară” (lightweight). Dar trebuie ținut cont de faptul că nu suntem toți la fel, deci ce-i pentru mine o greutate așa și așa, să zicem, pentru altcineva, cu o construcție mai robustă și având 1.90m, poate părea deja din categoria ultralight când cară un rucsac de 10kg fără apă și mâncare, deci, din nou, riscăm să cădem în capcanele amintite deja doar de dragul competiției sau alinierii la un standard, nu neapărat dintr-o nevoie reală.
Totuși, dacă sănătatea nu-i o problemă, cineva ar putea motiva cum că mai bine investești într-un abonament la sală sau măcar să-ți îndrepți atenția către acele tipuri de exerciții menite a-ți antrena mușchii specifici mersului pe munte și forței în general, care te vor face mai puternic pe de-a-ntregul și implicit viața mai ușoară atunci când ai un rucsac în spate. Deși, dacă este să fim sinceri, cel mai bun antrenament pentru mersul pe munte îl reprezintă tot mersul pe munte, consecvența, lipsa pauzelor mari de timp între ture. Dar a deveni mai puternici, pentru a putea căra în siguranță acele kilograme poate fi o strategie bună. Se spune că rucsacul, pentru a fi relativ comod și sigur de purtat pe distanțe mai lungi, ar trebui să reprezinte cam 10% din greutatea ta totală. Totuși, dacă reușim să-l facem și mai ușor de atât, sigur n-are cum să strice, mai ales dacă decizia vine pe fondul unor probleme de sănătate sau dacă resursele materiale chiar nu reprezintă un impediment.
Near Trees 